Nu-i numai Iuda vinovat...

Nu-i numai Iuda vinovat...

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...
Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Iisus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...
Nu patru cuie L-au străpuns,
când El pe cruce Se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...
Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochi murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...
Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...
Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am acuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...
Şi-acum Iisus cel condamnat,
azi, El te-ntreabă: "Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?"
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu?...

de Costache Ioanid

Povestea lumânării: Cine vrea sa împrăştie lumina trebuie să reziste arderii

M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la lumina mea. Simţiţi bucurie în suflet? În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând, am devenit mai mică.

De fapt eu am doar două posibilităţi:

Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă dăruiesc chiar pe mine însumi. Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.

Şi voi, oamenii, sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumină şi căldură, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să daţi ceva: iubirea, adevărul, bucuria, încrederea şi dorurile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici. Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină.

Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă. Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mai puternice. Şi la voi oamenii e tot aşa, "împreună luminaţi mai mult".

"Vad cerul stralucitor de stele. Prin razele indepartatilor luminatori ma priveste vesnicia...
...sunt asa de mic si neinsemnat...
dar cu mine este Domnul."

Drumul spre mine...

" Drumul spre mine e greu, dar e sfant
Nu-mi pot permite sa uit cine sunt,
Drumul spre mine il mai ratacesc
Da-mi Doamne putere, sa ma regasesc...


In oglinda ma uit....fiindca vreau...
...sa ma recunosc..."

Ochii iubirii

Am vazut iubirea in ochii mamei

ce-si leagana in causul inimii pruncul adormit.

Am vazut-o in privirea tatalui

cand inghetat si obosit intra seara in casa

cu ochii mai instelati decat cerul aducant ofrandele ei.

Am vazut iubirea din ochii mirilor

curgand ca zapezile raiului

imbracandu-i in nunta cu trupul ei.

Am vazut iubirea in

ochii soldatului care isi tine la piept camaradul ucis...

lacrimile-i cazand

din ochii celui viu pe obrajii celui mort.

Am vazut iubirea in ochii copiilor

cand alearga pe campiile ei cu iarba adormitoare

culegandu- florile cu surasurile lor.

Dar ochii iubirii i-am vazut

o singura data intr-o biserica veche,

cand unicul adanc al tuturor inimilor

odata cu

Imparatestile usi s-a deschis:

Si Ii curgea mult sange

din ranile pe care le faceau

ochii nostri cat timp erau deschisi,

caci ei sapau in lumea aceasta dureri in inimi...

Am vazut odata un om...

prabusit langa zidul din inima lui...

Cu pleoapele stranse,plangea,cerandu-si iertare...

Cand,ostenit si resemnat,si-a deschis ochii...era...

LUMINA!

si, in praful zidului naruit,

ii mangaia cald Hristos...

"Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi." (Matei 11,28)

Lacrimile
Lucian Blaga






Cand izgonit din cuibul vesniciei Intaiul om,trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri
il chinuiau mustrandu-l lumina,zarea,norii si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul
Si omul cel dintai,pribeagul,nu stia sa planga...


Odata,istovit de-albastrul prea senin al primaverii,
Cu suflet de copil,intaiul om,
cazu cu fata-n pulberea pamantului:
"Stapane,ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta,impaienjeneste-mi ochii
c-un giulgiu,
sa nu mai vad
Nici flori,nici cer,nici zambetele Evei si nici nori
caci vezi-lumina lor ma doare."

Si-atuncea Mliostivul intr-o clipa de-ndurare
Ii dete -lacrimile